Timpul nu iartă pe nimeni. Ne trezim într-o dimineață și realizăm că anii au trecut, că oamenii de lângă noi se schimbă, îmbătrânesc, unii pleacă, iar noi rămânem suspendați între dorința de a opri timpul și imposibilitatea de a face asta. Viața este doar o clipă, un suflu trecător între ceea ce am fost și ceea ce devenim. Și, în graba noastră de a trăi, de a alerga spre ceva mai bun, pierdem din vedere ceea ce avem deja.

Îmi amintesc copilăria ca pe un vis dulce, un loc sigur unde tata era cel mai puternic om din lume. Un stâlp de bunătate, un exemplu de curaj și iubire. Tata era omul care nu se plângea, care își ducea greutățile cu demnitate, care își strângea copiii în brațe și le spunea că totul va fi bine. Dar timpul… timpul l-a slăbit. Și într-o zi, când m-a îmbrățișat, mi-a spus încet, cu o voce răgușită de timp și oboseală: „Doar atât pot acum!”. Atunci am înțeles cât de neiertător este timpul și cât de puțin ne oprim să prețuim ceea ce avem.

Alergăm. Alergăm după bani, după cariere, după planuri pe termen lung, uitând că viața se măsoară în momente, nu în reușite. Când copiii noștri cresc prea repede, când ne uităm în oglindă și vedem riduri care nu erau acolo ieri, abia atunci înțelegem cât de scurtă este clipa numită viață. Și regretăm. Regretăm că nu am stat mai mult alături de cei dragi, că nu am spus „te iubesc” de suficiente ori, că nu am făcut mai multe amintiri împreună.

Dar ce putem face? Cum ne oprim din goana zilnică pentru a trăi cu adevărat? Poate că răspunsul este simplu: să fim prezenți. Să ne bucurăm de clipele mărunte, să spunem cuvintele care contează, să strângem în brațe mai des, să nu amânăm iubirea, să nu amânăm timpul petrecut împreună. Pentru că într-o zi, toate acestea vor deveni doar amintiri. Iar amintirile sunt singurele lucruri pe care timpul nu le poate lua de la noi.

Dacă viața este doar o clipă, haideți să o trăim cu adevărat.

Ne revedem curând,

Laura – VAPordevise