Adolescența copilului meu nu mai seamănă deloc cu ce știam. E o perioadă plină de ritm, de haos frumos, de griji și eliberări. Și totuși, în mijlocul tuturor acestor trăiri, mă bucur de fiecare clipă în care îl văd plecând undeva cu clasa – la teatru 🎭, la mare 🌊…

Chiar dacă știu că teatrul nu e „wow” pentru el, ceva în el se deschide de fiecare dată. Vorbim după, și vocea lui e alta – mai calmă, mai caldă, ca și cum s-a întâlnit cu o parte din el pe care încă nu o cunoștea.
Iar la mare? Ei bine, acolo deja își face singur planuri, își cumpără bilet de tren 🚆, își stabilește prioritățile. E „mare”. Dar și copil. Și totul e la locul lui.

Și eu? Eu încă stau. Privesc. Mă bucur. Învăț.
Aș scrie atât de mult, pentru că în fiecare pas al lui, mă descopăr și pe mine 🪞. Într-un mod profund, neașteptat, uneori dureros, alteori vindecător. El mă învață să cresc din nou.

⏳ Timpul fuge, dar eu rămân aici, prezentă. Încerc să-i las loc să trăiască această perioadă frumoasă, unică. Adolescența nu se repetă. Aș vrea doar să o trăiască cu sens, cu libertate, cu curaj.

Și da, nu m-aș opri din scris… ✍️

Dar voi?
Cum trăiți adolescența copiilor voștri? Ce vă bucură, ce vă doare, ce învățați din această etapă?
Scrieți-mi în comentarii sau pur și simplu… lăsați un gând. E frumos să știm că nu suntem singuri pe acest drum.

---

Ne revedem curând,
Laura – VAPorDeVise