Ultimul meu articol de pe blog a fost despre dietă. Scriam atunci cu entuziasm că vreau să slăbesc, să fiu consecventă, să nu mai renunț. Realitatea? Am renunțat. Nu am slăbit.

La început am simțit că am eșuat. Dar apoi am înțeles că viața nu se oprește ca să aștepte planurile mele. Ea curge mai departe, cu bune și cu grele.

Și în timp ce eu mă luptam cu mine, copiii mei au crescut. Vladimir a început clasa pregătitoare și de fiecare dată când îl duc la școală îmi dau lacrimile. Retrăiesc anii în care îl duceam pe Andrei la aceeași școală. Parcă văd aceleași uși, aceleași bănci, dar cu alt copil în ele.

Când merg după Pavel la grădiniță, mă apasă golul din curte. Îmi amintesc cum era atunci când și Vladimir era acolo. Mă strigau amândoi în același timp – fiecare din alt colț, fiecare cu grupa lui. Acum Pavel e singurul care mă așteaptă, iar lipsa lui Vladimir de acolo mă face să simt că timpul a fugit pe nesimțite.

Nu știu când au trecut anii aceștia. Zilele, lunile, drumurile pe aceeași poartă, cu mâinile pline de ghiozdane și sufletul plin de emoții… toate s-au dus prea repede.

Și-atunci îmi dau seama că da, poate nu am reușit să-mi țin dieta, dar am trăit ceva mult mai valoros: copilăria copiilor mei. Am pierdut kilograme? Nu. Dar am câștigat amintiri.

Iar asta e o greutate pe care o voi purta cu drag întotdeauna. 💙

Tu ce moment simți că a fugit prea repede din viața ta?

Ne revedem curând,
Laura – VAPordevise 🌸