Dacă aș primi un leu pentru fiecare dată când unul dintre copiii mei a zis „Mami!”, aș fi milionară. Nu glumesc! Când sunt mici, te urmăresc peste tot. În baie? Vin după tine. În bucătărie? Vin și acolo. Ai vrea să mănânci? Foarte bine, vor și ei. Ai vrea să ai un moment de liniște? Greșeală! Tocmai atunci au cea mai mare nevoie de tine.

Și exact când crezi că asta va dura o veșnicie, într-o zi se întâmplă ceva. Copilul crește. Și brusc… nu mai are atata voie de tine, de acum se inversează rorurile.

Timpul joaca pe repede-inainte, fara sa astepte timeout.

Dar apoi… timpul a băgat viteză.

Dintr-o dată, primul dinte de lapte căzut. Prima zi de școală. Prima dată când nu au mai vrut să le țin mâna pe stradă. Prima dată când „Mami!” s-a transformat în „Mda, bine.”

Brusc, copilul cel mare are program separat……

Acum, când vreau să vorbesc cu el, conversațiile noastre sună cam așa:

– Cum a fost la școală?
– Bine.
– Ce-ați făcut?
– Nimic.
– Dar ai mâncat?
– Mda.

Atât. Mda. Un „mda” care pare să rezume tot universul adolescentin.

Încerc o altă abordare:

– Ceva interesant azi?
– Nu prea.

– Dar la antrenament cum a fost?
– Ok.

Aha. Bine, nimic, mda, ok. Și cam asta e.

Dar pe teren? Pe teren e altceva.

Indiferent cât de mare crește, pe teren mă caută din priviri.
Mereu mă întreabă după meci:
– M-ai văzut? Ai văzut ce gol am dat?

Și normal că l-am văzut! Văd fiecare sprint, fiecare pasă, fiecare încercare, fiecare reușită.
Știu că își dorește să se autodepășească, chiar dacă uneori îi iese, iar alteori nu. Și știu că, în ciuda aerului de adolescent care vrea să pară indiferent, îi place că sunt acolo.

Timpul stă pe loc – doar pentru două ore

Acum, stau și-l privesc. Două ore doar pentru el. Timpul, care fugea de obicei fără să mă lase să respir, acum pare să se fi oprit.

Îl privesc cum face antrenamente. El, cel înalt. El, cel rapid. El, cel puternic. Îmi simt inima crescând de mândrie.

Nu mai vine să îl pup la fiecare pas, nu mai vrea poze, nu mai cere îmbrățișări pe nepregătite. Dar acum, în acest moment, pot să-l privesc în liniște și să mă bucur de ceea ce este.

Știe cât de mult îl iubesc?

Uneori mă întreb dacă știe. Dacă simte. Dacă înțelege cât de mult înseamnă pentru mine.
Cât de mult, ca orice mamă, îmi doresc să reușească. Nu doar la antrenamente. Nu doar la școală. Ci în orice vis are.

Și atunci mă gândesc…

Oare își dă seama cât de mândră sunt de el?

Oare știe că, indiferent cât de mare crește, pentru mine va rămâne mereu băiatul meu?

Oare va înțelege vreodată că, deși nu mai vrea poze și pupături, eu le păstrez pe toate în suflet?

Până atunci, mă bucur că, pentru două ore, timpul stă pe loc.

Timpul tău stă vreodată pe loc?

Într-o lume care pare mereu pe fugă, sunt momente rare când timpul pare să încetinească. Pentru mine, este atunci când îmi privesc copilul pe teren, când mă opresc din alergătura zilnică și pur și simplu îl văd.

Dar tu?

Când simți că timpul se oprește pentru tine?

Pentru ce îți faci timp să te bucuri cu adevărat?

Ce te face să te oprești și să spui: „Asta e un moment pe care vreau să-l țin minte”?

Lasă-mi un comentariu, să vedem dacă și timpul tău are momente în care uită să fugă.

Ne revedem curând,
Laura – VAPorDeVise ✨💙💭