Mamica de baieti

Orice băiat, măcar o dată în copilărie, se visează pe un stadion imens, purtând un tricou cu numărul preferat, auzind mulțimea scandându-i numele. Fie că își dorește să fie un Mbappé, un Vinicius, un Ronaldo sau un Messi, fiecare copil pasionat de fotbal își construiește în minte drumul spre glorie. Dar cât de greu este, de fapt, acest drum?

Având băiatul cel mare fotbalist, știu câtă muncă presupune. De la primul antrenament, la 5 ani, până la momentele în care începi să te întrebi: „Oare merită toate sacrificiile?” – totul este o călătorie lungă, plină de obstacole.

Antrenamente, antrenamente și iar antrenamente

Drumul spre performanță nu înseamnă doar talent. Înseamnă ore și ore de muncă, pe teren și în afara lui. Antrenamente zilnice, meciuri, competiții, antrenamente suplimentare, ore de pregătire fizică, ore de tactică, sesiuni de recuperare…….. și lista continuă. Fiecare weekend se transformă într-o călătorie către un alt stadion, către o altă provocare, iar momentele în familie-un lux tot mai rar.

Accidentări, sacrificii și recuperări

Puțini își imaginează câte accidentări apar pe parcurs. O gleznă scrântită, o întindere musculară, o fractură… și fiecare dintre ele vine la pachet cu investigații medicale, tratamente, recuperare și, cel mai greu, răbdare. În fotbal, pauza forțată e cel mai mare dușman al unui jucător. Iar fiecare accidentare a copilului devine un nou examen pentru părinți. Durerea din ochii lui și timpul necesar recuperării te fac mereu să te întrebi: oare merită? Dar de fiecare dată o iei de la capăt, doar pentru că el își dorește asta..

Viața de zi cu zi – un echilibru fragil

Pentru un copil care visează să ajungă fotbalist, alimentația devine o prioritate. Nu mai poate mânca orice, oricând. Orele de somn trebuie respectate. Relaxarea este calculată, programată. Prietenii ies în oraș? Uneori nu poate merge, pentru că mâine dimineață are meci. Viața socială se împletește cu drumul anevoios al performantei.

Câți reușesc cu adevărat?

Adevărul este că doar o mică parte dintre cei care încep acest drum ajung să joace la nivel înalt. Sunt sute de copii într-o generație, dar doar câțiva ajung să-și vadă numele pe tabela unui stadion mare.

Și totuși, de ce continuă să viseze? Pentru că fotbalul este mai mult decât un sport. Este pasiune. Este disciplină. Este dorința de a fi mai bun în fiecare zi. Este bucuria unui gol reușit, a unui dribling perfect, a unui meci câștigat alături de echipă.

Poate că nu toți vor ajunge Mbappé sau Ronaldo. Dar fiecare copil care pune suflet pe teren câștigă ceva de neprețuit – lecția că munca, dedicarea și perseverența fac diferența în orice domeniu al vieții.

Ce aș sfătui un părinte la început de drum?

Trăiesc acest început de drum cu Vladimir, care visează să fie și el pe un teren mare, să dea goluri și să audă mulțimea strigându-i numele. Ce am învățat până acum?

1. Lasă-l să se bucure de joc. Fotbalul trebuie să rămână, înainte de toate, o plăcere. Dacă devine doar o rutină grea, visul poate păli.
2. Nu pune presiune. Copiii trebuie să se dezvolte în ritmul lor. Dacă îi cerem prea mult, prea devreme, s-ar putea să își piardă entuziasmul.
3. Fii alături de el, dar nu pe teren. Suportul nostru ca părinți e esențial, dar antrenorul este cel care trebuie să îi ghideze pașii pe teren. Noi suntem acolo să încurajăm, nu să dictăm.
4. Nu transforma fiecare meci într-o miză uriașă. Uneori va câștiga, alteori va pierde. Uneori va juca bine, alteori mai puțin. Toate sunt lecții.
5. Fotbalul e un drum lung. Azi poate vrea să devină campion, mâine poate descoperi altă pasiune. Și este în regulă. Important este să îl ajutăm să descopere ce îl face fericit.

Tu cum vezi acest drum?

Ai un copil pasionat de fotbal? Cum îl susții în visul lui?

Crezi că merită toate sacrificiile?

Ce sfaturi ai da unui părinte care se află la începutul acestui drum?

Ne revedem curând,
Laura – VAPorDeVise ✨⚽💙

Dacă aș primi un leu pentru fiecare dată când unul dintre copiii mei a zis „Mami!”, aș fi milionară. Nu glumesc! Când sunt mici, te urmăresc peste tot. În baie? Vin după tine. În bucătărie? Vin și acolo. Ai vrea să mănânci? Foarte bine, vor și ei. Ai vrea să ai un moment de liniște? Greșeală! Tocmai atunci au cea mai mare nevoie de tine.

Și exact când crezi că asta va dura o veșnicie, într-o zi se întâmplă ceva. Copilul crește. Și brusc… nu mai are atata voie de tine, de acum se inversează rorurile.

Timpul joaca pe repede-inainte, fara sa astepte timeout.

Dar apoi… timpul a băgat viteză.

Dintr-o dată, primul dinte de lapte căzut. Prima zi de școală. Prima dată când nu au mai vrut să le țin mâna pe stradă. Prima dată când „Mami!” s-a transformat în „Mda, bine.”

Brusc, copilul cel mare are program separat……

Acum, când vreau să vorbesc cu el, conversațiile noastre sună cam așa:

– Cum a fost la școală?
– Bine.
– Ce-ați făcut?
– Nimic.
– Dar ai mâncat?
– Mda.

Atât. Mda. Un „mda” care pare să rezume tot universul adolescentin.

Încerc o altă abordare:

– Ceva interesant azi?
– Nu prea.

– Dar la antrenament cum a fost?
– Ok.

Aha. Bine, nimic, mda, ok. Și cam asta e.

Dar pe teren? Pe teren e altceva.

Indiferent cât de mare crește, pe teren mă caută din priviri.
Mereu mă întreabă după meci:
– M-ai văzut? Ai văzut ce gol am dat?

Și normal că l-am văzut! Văd fiecare sprint, fiecare pasă, fiecare încercare, fiecare reușită.
Știu că își dorește să se autodepășească, chiar dacă uneori îi iese, iar alteori nu. Și știu că, în ciuda aerului de adolescent care vrea să pară indiferent, îi place că sunt acolo.

Timpul stă pe loc – doar pentru două ore

Acum, stau și-l privesc. Două ore doar pentru el. Timpul, care fugea de obicei fără să mă lase să respir, acum pare să se fi oprit.

Îl privesc cum face antrenamente. El, cel înalt. El, cel rapid. El, cel puternic. Îmi simt inima crescând de mândrie.

Nu mai vine să îl pup la fiecare pas, nu mai vrea poze, nu mai cere îmbrățișări pe nepregătite. Dar acum, în acest moment, pot să-l privesc în liniște și să mă bucur de ceea ce este.

Știe cât de mult îl iubesc?

Uneori mă întreb dacă știe. Dacă simte. Dacă înțelege cât de mult înseamnă pentru mine.
Cât de mult, ca orice mamă, îmi doresc să reușească. Nu doar la antrenamente. Nu doar la școală. Ci în orice vis are.

Și atunci mă gândesc…

Oare își dă seama cât de mândră sunt de el?

Oare știe că, indiferent cât de mare crește, pentru mine va rămâne mereu băiatul meu?

Oare va înțelege vreodată că, deși nu mai vrea poze și pupături, eu le păstrez pe toate în suflet?

Până atunci, mă bucur că, pentru două ore, timpul stă pe loc.

Timpul tău stă vreodată pe loc?

Într-o lume care pare mereu pe fugă, sunt momente rare când timpul pare să încetinească. Pentru mine, este atunci când îmi privesc copilul pe teren, când mă opresc din alergătura zilnică și pur și simplu îl văd.

Dar tu?

Când simți că timpul se oprește pentru tine?

Pentru ce îți faci timp să te bucuri cu adevărat?

Ce te face să te oprești și să spui: „Asta e un moment pe care vreau să-l țin minte”?

Lasă-mi un comentariu, să vedem dacă și timpul tău are momente în care uită să fugă.

Ne revedem curând,
Laura – VAPorDeVise ✨💙💭

Există oameni care nu pleacă niciodată cu adevărat, pentru că lasă în urma lor cuvinte, amintiri și emoții care dăinuie peste ani. Bunica mea a fost unul dintre acei oameni. Pe lângă poveștile spuse la ceas de seară, obiceiurile simple, dar pline de căldură, și mângâierile care mi-au încălzit copilăria, ea mi-a lăsat și poeziile ei – gânduri așternute pe hârtie, pline de suflet, trăire și înțelepciune.

Relația cu bunica mea a fost una specială. M-a ascultat, m-a sfătuit și m-a îndrumat atât cât a putut. A fost lângă mine enorm de mult, iar pentru mine a însemnat universul întreg. Am iubit-o și îmi lipsește. …..

Această poezie a fost scrisă de ziua mea. În casa bunicilor, pe perete, era un calendar în care avea notat zilele de naștere ale tuturor, ca să nu le uite niciodată. Iar atunci când venea ziua noastră, o marca și se asigura că o sărbătorim așa cum trebuie.

Poezia ei este mai mult decât niște versuri. Este un dar de suflet, o amintire pe care o port mereu cu mine. Prin aceste rânduri, parcă o aud din nou, îmi imaginez vocea ei blândă și simt că, într-un fel, este tot aici, lângă mine.

Și parcă nu este de-ajuns…

„Laura, te roagă maica ta…”

Așa începea mamaia să-mi spună la telefon de ziua mea, rugându-mă să am răbdare să-i ascult poezia.

---

^{Laura, fetița mea}

Laura, fetița mea,
Îți urez de ziua ta
Mult noroc și fericire,
Să ai parte de iubire.

Fruntea să nu ți se-ncrețească,
Inimioara să nu-ți bată
Cu bătăi neregulate,
Pentru necazuri neașteptate.

Să fii mereu fericită,
Cu inima liniștită,
Cu fruntea descrețită
Și de ce din jur iubită .

Să ai fața-n bujorată,
Cum erai când erai fată,
Să ai zâmbetul pe buze
Cât timp vei fi pe asta lume.

Laura, tu să ai mereu
Credință-n Dumnezeu,
Căci Domnul să te ajute
La necazuri neplăcute.

Caci, nu-i viață pe-asta lume
Ca să aibă numai bune,
Și să treci, mamă, prin ele,
Și prin bune, și prin rele.

Sănătate să nu-ți afecteze,
Fața să nu se brăzdeze
Și să știi, fetița mea,
Pe toate le vei învinge.

Dacă Florin te ajută,
Cu atenția cuvenită,
Să-ți fie alături mereu
Și la bine și la rău,

El mereu să te iubească,
Ce meriți să-ți dăruiască,
Să aveți o căsnicie închegată
Pe dragoste-n temeiata

Laura, fetița mea,
Mamaia de-ar mai putea
Ca să facă o minune

Ca să fie pt tine

Toate ce ar fi de bine

Dar, mama în locul meu,
Să te-ajute Dumnezeu,
Eu așa mă rog mereu,

Laura, e de știut,
Mamaia nu te-a născut,
Pieptul meu tu nu l-ai supt,
Nici macar nu te-am crescut.

Dar parcă ești ruptă din mine,
Atât de mult eu țin la tine,
Căci dacă ceva rău ți s-ar întâmpla,
Tare mult m-ar durea.

Asta cred că tu știi bine,
Mamaița ar mai scrie multe,
Dar mă opresc acum aici,
Căci încep să obosesc.

La mulți ani de ziua ta,
Laura, fetița mea,
Să treci de suta de ani
Și să ai noroc de bani.

Te pupă mamaia părintește,
Căci foarte mult te iubește.
Încă o dată, la mulți ani,
Cu sănătate și de bine sa ai parte!

_{17 octombrie 2006…(76 de ani)}

---

I-am promis că, odată, aceste poezii pe care le-a scris le voi publica într-o carte. Le voi aduna, le voi păstra și, într-o zi, le voi dărui lumii așa cum merită. Dar cred că drumurile vieții au făcut în așa fel încât să construiesc acest blog, iar acum cred că este cel mai frumos loc în care pot așterne rândurile poeziei ei. Și nu este doar aceasta. Sunt mult mai multe poezii pe care, cu timpul, poate voi reuși să le adun aici.

Pentru mine, aceste poezii sunt mai mult decât simple versuri. Sunt o fereastră spre sufletul bunicii mele, spre gândurile ei, spre lumea așa cum o vedea ea. Prin acest blog, simt că îi îndeplinesc dorința de a lăsa ceva în urmă, ceva care să fie citit, simțit și, poate, apreciat de cei care se regăsesc în aceste rânduri, ca fiind o parte din profunzimile ei.

Poate că nu am reușit încă să public acea carte, dar fiecare vers pe care îl împărtășesc aici, din poeziile ei, este un pas către acel vis. …..Un vis al ei, un vis al meu ….

Și chiar dacă anii au trecut, chiar dacă ea nu mai este aici, cu mine, poezia rămâne. Și în aceste rânduri, în aceste gânduri scrise cu suflet, o regăsesc mereu.

Mi-a lăsat o amintire neprețuită. Și, ori de câte ori o citesc, îmi amintesc că iubirea adevărată nu moare niciodată.

Voi ce amintiri păstrați de la bunicii voștri? Există un gest, o vorbă sau un moment care vă aduce mereu zâmbetul pe buze? Mi-ar plăcea să le împărtășiți în comentarii.

Ne revedem curând,
Laura – VAPorDeVise ✨❤️📖

A venit și perioada aceea a anului. Știi tu, când toate mamele de băieți intră într-un sprint nebun, cu liste lungi, calcule financiare și dileme existențiale:

Câte mărțișoare trebuie?

Când le dăm? Vineri sau luni?

Se dau și la profesori bărbați?

Dacă uit pe cineva? Dacă dă altcineva și eu nu am luat? Dacă iau prea multe și copilul uită să le dea?

Dacă 1 martie ar fi picat într-o zi de marți sau miercuri, aveam claritatea unui om care bea cafeaua în liniște. Dar anul acesta pică în weekend, ceea ce înseamnă că se deschid două tabere: cei care le dau vineri și cei care le dau luni. Adică fix ca-n dilema bradului de Crăciun – îl împodobești de pe 1 decembrie sau aștepți ultima clipă?

Cert e că, indiferent de strategie, haosul e garantat!

---

Mărțișorul – între tradiție și shopping list infinit

Pe vremea bunicilor, lucrurile erau mai simple. Băieții mergeau la fete cu un fir alb-roșu, legat frumos, și gestul conta mai mult decât orice altceva. Nu existau colecții întregi de mărțișoare cu sclipici, emoji-uri sau personaje din desene animate. Nimeni nu intra în panică dacă nu avea unul pentru fiecare colegă, vecină, mătușă sau prietenă de familie. Era un simbol al primăverii, al norocului și al renașterii naturii.

Azi? Azi avem mărțișoare cu brățări, cu ciocolată, cu mesaje inspiraționale, unele mai scumpe decât bijuteriile din aur. Când au început să coste mai mult decât o cină în oraș? Și, evident, nimeni nu vrea să pară zgârcit. Așa că lista crește: educatoare, învățătoare, profesoare, colege, vecine… Iar dacă ai trei băieți? E ca un Black Friday pe banii mei!

Partea și mai complicată? Copiii nu prea colaborează. Am încercat să îi fac să participe la selecția mărțișoarelor:

„Vladi, cum ți se pare ăsta?”

„Nu știu… Bine.”

„Pavel, îți place acesta cu fotbal?”

„Nu, vreau desene animate!”

Până la urmă, aleg eu. Ei doar le iau în ghiozdan și, în cel mai bun caz, își amintesc să le dea. În cel mai rău caz, descopăr peste două luni, în buzunarul gecii, un mărțișor zdrobit lângă un ambalaj de biscuiți.

---

Târgurile de Mărțișor – amintiri cu sclipici și lipici

Anul acesta, ca și în anii trecuti copiii au fost la grădiniță si am participat la târgul de Mărțișor. Nimic nu se compară cu bucuria de a vedea mânuțele lor harnice lipind, decupând și colorând cu toată seriozitatea din lume. Sclipici peste tot, lipici pe masă, resturi de hârtie prin toată casa – dar și niște mărțișoare unice, făcute cu suflet.

Și apoi vine momentul cel mai greu: să le vindem la târg. Am văzut părinți negociind cu propriii copii pentru a cumpăra înapoi mărțișorul făcut de ei, doar ca să îl aibă amintire. Iar copiii, evident, cer cel puțin dublul prețului!

Dar, sincer, niciun mărțișor nu e mai valoros decât cel făcut de propriul copil, chiar dacă e strâmb, lipit greșit sau pictat în culori care sfidează logica. Sunt amintiri, sunt emoții, sunt un simbol al copilăriei.

---

Mărțișoarele care chiar contează

Recunosc că ceea ce mă impresionează întotdeauna este gestul, nu valoarea materială a mărțișorului. Nu-i așa, domnelor și domnișoarelor? Dacă stau să mă gândesc, cele mai frumoase mărțișoare pe care le-am primit nu au fost cele strălucitoare din magazine, ci cele făcute din carton colorat, lipici și sclipici (mult sclipici, pentru că, nu-i așa, copiii cred că sclipiciul este esențial în orice creație!).

Așa că, deși alergătura după mărțișoare poate fi o provocare anuală, tradiția asta are farmecul ei. E despre atenție, despre recunoștință, despre a păstra un obicei frumos din generație în generație.

Așa că, dragi părinți de băieți, luați-vă o cafea tare și pregătiți-vă de „operațiunea mărțișoare”. Că vineri sau luni, important e să ieșim din asta întregi și, cine știe, poate chiar cu o urmă de zâmbet!

---

Cum e la voi? Le dați vineri sau luni? Și ce cheltuieli ați avut pentru această misiune? Aștept poveștile voastre în comentarii!

Ne vedem curând,🌸

Laura….VAPorDeVise 😊💖”

Bună dimineața, mămico! Sau… să spun mai degrabă „începutul unei noi aventuri”? Pentru că, dacă ești mamă, știi deja că diminețile nu sunt doar despre răsăritul soarelui și ciripitul păsărilor, ci despre treziri în grabă, micul dejun pregătit pe fugă și planurile pentru ziua care începe înainte să apuci să-ți aduni gândurile.

Dar există un moment pe care îl aștept încă de când sunt sub pătură, simțindu-i căldura și gândindu-mă la forfota care mă așteaptă dacă nu reușesc să mă ridic la timp. Este acel moment pe care mi-l dăruiesc doar mie – cafeaua de dimineață. ☕ O clipă de liniște înainte de agitație, o fereastră mică de respiro în care lumea pare să stea în loc.

Aburii cafelei se ridică încet, învăluindu-mă într-o căldură familiară. E primul meu „da” al zilei, prima alegere pe care o fac pentru mine, înainte să încep să aleg pentru ceilalți. Știu că, în doar câteva minute, casa se va umple de voci, pași grăbiți, pachețele de pregătit, uși trântite și întrebări fără sfârșit. Dar până atunci, e doar liniște. ✨

E un contrast puternic între aceste două lumi – una în care sorb încet, reflectez, respir și alta în care alerg, organizez, rezolv. Dar poate că fix acest contrast dă echilibru zilei. Un moment pentru mine, înainte ca toată ziua să fie pentru ceilalți.

Așa că, dragi mame, indiferent cât de agitate sunt diminețile voastre, găsiți-vă acel moment. Fie că e cafeaua, ceaiul sau doar câteva clipe de liniște la fereastră, bucurați-vă de el. Pentru că, într-o zi plină de „trebuie”, aceste mici momente de „vreau” ne țin puternice. 💭

Ne revedem curând,
Laura … VAPorDeVise ☕✨💭

❓ Cum e să ai băieți? Cum reziști la ritmul lor alert, la energia nesfârșită, la gălăgia care umple fiecare colț al casei? Și cum te adaptezi atunci când joaca neobosită se transformă, treptat, în tăcerea adolescenței?

Atunci când ai băieți, liniștea devine un concept abstract. Fie că sunt mici și aleargă neobosiți prin casă, fie că sunt adolescenți și explorează lumea în felul lor, băieții aduc cu ei un ritm de viață alert, plin de provocări, dar și de momente care îți umplu sufletul.

Copilăria lor înseamnă zgomot, joacă nesfârșită, curiozitate fără limite și o energie care pare inepuizabilă. Fiecare zi este o aventură, fiecare colț al casei devine teren de explorare, iar fiecare activitate obișnuită se transformă într-un mini-spectacol de entuziasm și descoperire. De la mașinuțele răsturnate prin toată sufrageria la mingile care ajung inevitabil pe mobilă, ritmul lor pare imposibil de urmărit.

Dar pe măsură ce cresc, provocările se schimbă. Cum faci față distanței care se instalează odată cu adolescența? Cum comunici cu un copil care nu mai vorbește la fel de mult? Cum îl lași să fie independent, dar să știe că ești mereu acolo?

Entuziasmul copilăresc lasă loc unei tăceri mai profunde. Adolescența vine cu dorința de independență și cu momente în care pare că nu mai ai acces la gândurile și emoțiile lor. Comunicarea devine mai complicată, răspunsurile mai scurte, iar timpul petrecut împreună mai limitat.

Totuși, chiar dacă nu mai aleargă spre tine cu brațele deschise, băieții rămân aceiași în esență. Îi vezi cum cresc, cum iau decizii, cum devin tineri responsabili, iar fiecare gest de maturitate îți amintește că toate momentele agitate, toate nopțile nedormite și toată energia investită au avut un rost.

---

Lecțiile pe care le învăț de la ei

Viața cu băieți nu înseamnă doar haos și oboseală. Înseamnă și lecții pe care nu le-ai fi învățat altfel. Ei m-au învățat să fiu mai răbdătoare, să mă bucur de moment, să nu iau lucrurile prea în serios.

🔹 Bucuria pură – Pentru un copil, o baltă nu e doar o baltă, ci o oportunitate de a descoperi cum sare apa când calci în ea. O jucărie stricată nu e o tragedie, ci o provocare de a o repara. Ei trăiesc prezentul cu toată ființa lor și mă fac și pe mine să văd frumusețea lucrurilor mici.

🔹 Curajul – De câte ori nu ezităm înainte de a încerca ceva nou? Ei nu stau pe gânduri. Se aruncă în joc, sar, aleargă, încearcă din nou și din nou fără teamă de eșec. Am învățat de la ei că uneori trebuie doar să ai curaj și să faci primul pas.

🔹 Dragostea fără rețineri – Chiar și atunci când sunt obraznici, chiar și când te scot din minți, în secunda următoare vin și te iau în brațe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iubirea lor este sinceră, directă, fără ascunzișuri.

---

Legătura dintre frați – haos și magie într-un singur pachet

A avea mai mulți băieți înseamnă că niciodată nu ești singur. Fiecare dintre ei își găsește un partener de joacă, un complice, dar și un adversar. Relația lor trece prin toate fazele posibile – de la râsete complicate pe care doar ei le înțeleg, până la certuri care par că nu se vor termina niciodată.

Când sunt mici, rivalitatea este la ordinea zilei. Se ceartă pentru jucării, pentru cine stă lângă mama, pentru cine marchează primul gol. Dar, în același timp, se apără unul pe altul cu o loialitate incredibilă. Dacă unul cade, celălalt este primul care sare să-l ridice. Dacă unul plânge, celălalt vine să-l aline.

Când cresc, legătura devine mai subtilă. Nu mai petrec atât de mult timp împreună, dar când au nevoie unul de celălalt, sunt acolo fără ezitare. Și atunci îți dai seama că, indiferent cât de mult s-au certat când erau mici, iubirea dintre frați este una dintre cele mai puternice forțe din lume.

💡 Cum este relația dintre băieții tăi? Se înțeleg bine sau se tachinează toată ziua? Ai observat cum se transformă legătura lor pe măsură ce cresc?

Viața cu băieți nu este ușoară – epuizarea este reală, provocările sunt constante, dar iubirea lor, chiar și atunci când este exprimată altfel decât în copilărie, rămâne la fel de puternică. Și, în cele din urmă, îți dai seama că toată această călătorie – de la haosul copilăriei la liniștea adolescentului care își caută drumul – este una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le poți trăi.

Ne vedem curand,

✨ Laura……VAPorDeVise ✨

Dimineața începe în agitația obișnuită, iar după vacanța de schi a copiilor, lucrurile sunt și mai greoaie. Unul încă se gândește că ar trebui să fie în vacanță, în timp ce celălalt declară hotărât că nu mai vrea la grădiniță, că îi place acasă. Printre toate acestea, micul dejun pregătit pe fugă și drumul spre grădiniță nu lipsesc, urmate, bineînțeles, de ceva uimitor – o pană la mașină, care dă tot programul peste cap. Încercând să rezolv toate acestea, ziua pare că se scurge rapid, iar seara, când te gândești să sărbătorești Dragobetele, te trezești prinsă între antrenamente, teme și oboseala celor mici.

Dar chiar și într-o zi plină, un gest mic poate face diferența. Trimite un mesaj cu „La mulți ani!” dis-de-dimineața iubitului, ca să începeți ziua cu un zâmbet, nu cu o supărare. Mai frumos este să petreci timpul în armonie, decât să te gândești la ce nu a fost spus la timp. Viața este scurtă, iar felul în care alegem să o trăim depinde doar de noi. Dragobetele sărută fetele, așa că să vă bucurați de iubire și de momente speciale!

Uneori, planurile pentru o seară romantică pot fi date peste cap: un telefon de ultim moment, un copil care adoarme devreme sau unul care are chef de povești exact când te pregăteai să deschizi o sticlă de vin. Și totuși, nu e nevoie de un scenariu perfect ca să sărbătorim iubirea. Un film bun pe Netflix, o cină acasă cu un desert special sau doar o discuție lungă și sinceră pot face seara memorabilă.

Dacă alegi să sărbătorești Dragobetele cu un film, Netflix are câteva opțiuni excelente pentru o seară romantică. „Ultima scrisoare de dragoste” este perfect pentru o atmosferă de vis, „Marriage Story” oferă o poveste profundă despre iubire și relații, iar dacă vrei ceva mai lejer, „Crazy, Stupid, Love” aduce un mix de umor și romantism ideal pentru această ocazie.

Să aveți o zi plină de iubire!

Ne revedem curând,
Laura VAPorDeVise ❤️💖💙

Există momente în care simți că ai putea da un test despre echipele de fotbal din întreaga lume, fără să fi deschis vreodată un manual despre asta. Și nu pentru că ai fost vreodată pasionat, ci pentru că un copil de șase ani îți povestește, în cele mai mici detalii, despre fiecare jucător, fiecare meci și fiecare carieră din FIFA.

În cazul meu, e vorba despre Vladimir. Dacă l-ai asculta cinci minute, ai crede că e un antrenor experimentat sau un analist sportiv. Numai că nu sunt doar cinci minute. Sunt ore. Zile. Fiecare moment liber e o nouă ocazie pentru el să-mi explice ce înseamnă să ai o „carieră” în FIFA, de ce Mbappé e de neînvins și cum Yamal va fi cel mai mare jucător al viitorului.

Uneori, mă surprind încercând să țin pasul, să învăț și eu numele jucătorilor, echipele, meciurile importante. Alteori, mă prind că dau din cap absentă, în timp ce gândurile mele fug la lista de cumpărături sau la ce mai am de făcut. Și apoi îl aud spunând:

— Mami, mă asculți?

Și mă simt puțin vinovată. Da, îl ascult, dar nu mereu cu atenția pe care ar merita-o. Îmi revin repede, îi mai pun o întrebare, îl las să continue. Pentru că știu că aceste momente sunt mai importante decât par.

Răbdare, pasiune și ce învățăm de la copiii noștri

Ce am învățat din toată această „școală a fotbalului” pe care o urmez fără să vreau? Că atunci când un copil e pasionat de ceva, nimic nu-l poate opri. Are un entuziasm care ar putea muta munții din loc. Crede în ce spune, se implică 100% și vrea să fie ascultat. Și nu-i așa că și noi, adulții, ne dorim același lucru? Să vorbim cu cineva care să ne privească în ochi și să ne asculte cu adevărat, fără să se gândească la altceva?

Și poate că asta e lecția pe care o învăț de la Vladimi: să fiu prezentă. Să las telefonul deoparte, să nu mai alerg după timpul care oricum trece prea repede și să mă bucur de moment.

Pentru că, într-o zi, nu va mai dori să-mi povestească totul. Nu mă va mai întreba dacă știu cine e Mbappé sau dacă am auzit de TUDOR

www.youtube.com/@tudorbutan, youtuberul lui preferat. Poate că într-o zi voi fi eu cea care va încerca să-l tragă de limbă și el va răspunde în două cuvinte.

Știu asta, pentru că am deja un adolescent. Știu cât de repede trece timpul. Și totuși, prinsă în zbuciumul zilei, uneori tot uit…

Ascultă-l cât încă vrea să îți povestească

Știu că este greu. Știu că de cele mai multe ori nu reușim să ne împărțim între toate responsabilitățile și să fim pe deplin prezenți. Dar atunci când ne reamintim de acest text sau de alte texte despre timpul care trece peste copiii noștri, să ne oprim o clipă. Să-i ascultăm. Chiar și atunci când ne e greu.

Și recunosc, nici eu nu sunt mereu cea mai bună versiune a mea.

Dar încerc. Și poate că și tu încerci.

Dacă ai și tu astfel de provocări zi de zi, lasă-mi un mesaj. Hai să vorbim despre asta.

Ne revedem curând.

Laura,

VAPorDeVise ⛵💙✨

---

Zilele acestea, niște prieteni merg să vadă piesa de teatru The BRAINSTORM. Mi-am amintit imediat de seara în care am fost și eu, împreună cu adolescentul meu. O piesă puternică, emoționantă, din care am învățat multe. Sau mai bine zis, mi-am reamintit. Mi-am amintit că și eu am fost adolescentă cândva și că drumul spre maturitate nu este niciodată ușor.

Unul dintre momentele care m-au marcat a fost cel în care mama își strigă fiul la masă, dar acesta nu răspunde. O scenă atât de simplă, dar atât de reală. Ne regăsim în ea cu toții, părinții de adolescenți. De câte ori nu l-am chemat și noi pe al nostru și răspunsul a fost tăcerea? Sau, în cel mai bun caz, un „Imediat!” care nu mai vine niciodată?

Apoi, scena în care adolescentul se află în grupul de prieteni, sub presiunea anturajului, aplaudat și împins să bea. Un moment greu, un moment care ne sperie ca părinți. Fiindcă oricât de mult ne dorim să ne protejăm copiii, nu putem fi mereu lângă ei să le spunem „Nu trebuie să faci asta ca să fii acceptat”.

Fiecare zi este o provocare când ești părinte de adolescent. Mai ales atunci când mai ai și copii mici, care trăiesc în lumea îmbrățișărilor, a pupicilor și a întrebărilor nesfârșite „De ce?”. Te simți prins între două lumi. Într-una, copilul tău cel mic îți sare în brațe fără rețineri. În cealaltă, adolescentul tău ridică un zid de tăcere și te întrebi dacă ai spus ceva greșit, dacă ai făcut ceva ce l-a îndepărtat.

Ne iubim copiii, le spunem asta în fiecare zi, petrecem timp cu ei, îi încurajăm, le oferim tot ce putem. Și totuși, conflictele apar, diferențele de opinie rămân. Noi, generația care nu a crescut auzind prea des „Te iubesc” de la părinți, acum le spunem copiilor noștri acest lucru în fiecare zi. Îi ținem ocupați, îi ducem la activități, încercăm să le oferim tot ce n-am avut noi. Și, cu toate acestea, distanța apare uneori.

Piesa The BRAINSTORM m-a făcut să reflectez la relația mea cu adolescentul meu. Să îmi amintesc că și eu am fost acolo, în locul lui. Că și eu mi-am dorit să fiu acceptată de prietenii mei, că și eu am simțit uneori că părinții nu mă înțeleg. Și, mai ales, că într-o zi, el va înțelege eforturile mele. Exact cum am înțeles și eu, după ani de zile, tot ce au făcut ai mei pentru mine.

Aștept cu nerăbdare să ajung și la partea a doua a piesei, acesta are loc pe 26 februarie 2025, la Sala Luceafărul din București. Dacă și voi vreți să descoperiți această poveste impresionantă, puteți cumpăra bilete de aici: BILET.ro.

Iar dacă nu ați văzut încă prima parte, o puteți prinde pe 25 martie 2025, tot la Sala Luceafărul. Biletele sunt disponibile aici: biletlateatru.ro.

Uneori, o piesă de teatru poate spune mai multe decât orice carte de parenting. Poate că nu ne oferă soluții concrete, dar ne amintește să fim răbdători. Să ne amintim că și noi am fost acolo. Iar într-o zi, copiii noștri vor înțelege..

Ne vedem curând! ✨

Laura – VAPorDeVise 💙

Există momente în viață care merită să fie celebrate cu adevărat. Când sora mea a împlinit 30 de ani, am știut că nu vreau doar să-i ofer un cadou, ci o emoție. O experiență care să o facă să se simtă specială, răsfățată și să-și amintească cu drag de acest prag al vieții.

Așa că i-am pregătit o surpriză la www.leblanc-spa.ro – un loc unde relaxarea întâlnește eleganța. Împreună cu soțul meu, i-am oferit un voucher cadou pentru o zi de răsfăț, dar magia adevărată a fost completată de echipa Le Blanc, care a transformat totul într-un decor de vis.

✨ Șampanie rece, fructe proaspete și ciocolată fină
🎈 Baloane argintii și un decor tematic pentru 30 de ani
🕯️ O atmosferă caldă și elegantă, perfectă pentru relaxare

Când a ajuns acolo și a văzut cum totul a fost gândit pentru ea, emoția de pe chipul ei a spus totul. A fost un cadou trăit, nu doar oferit.

Dacă vrei să surprinzi pe cineva drag cu o experiență unică, recomand din suflet această variantă. Uneori, cele mai frumoase daruri nu sunt lucrurile materiale, ci momentele speciale care rămân în suflet pentru totdeauna.

Tu ce surpriză memorabilă ai făcut unei persoane dragi? Mi-ar plăcea să citesc poveștile voastre în comentarii! ❤️

---

Ne revedem curand,

Laura….VAPorDeVise